Spre Sfinti: Tundere in Manastirea Pasarea

Spre Sfinti: Tundere in Manastirea Pasarea

Sfantul Nectarie: Pocainta si Spovedanie

SFÂNTUL NECTARIE

EPISCOP DE PENTAPOLE († 1920)

POCĂINŢĂ SI SPOVEDANIE

Tradusă şi publicată de
Mănăstirea grec-ortodoxă Sfântul Nectarie

Capitolele selectate au fost traduse din originalul grecesc Peri. ,Aqanasi,aj Yuch/j kai. `Ierw/n Mnhmosu,nwn, N. Panagopoulos

Sfântul Nectarie – Decan al Academiei Teologice din Atena (1894-1908)

INTRODUCERE

Nenumăratele minuni săvârşite de Sfântul Nectarie în toată lumea sunt motivul care l-au făcut foarte iubit şi cunoscut creştinilor de pretutindeni. Ca o urmare, întreaga lui strălucire teologică şi literară a fost în mare măsură ignorată. Scrierile Sfântului Nectarie – care seamănă cu o revărsare a unei inimi iubitoare de Dumneezeu – îl arată pe Sfântul secolului nostru a fi nu numai un ierarh învăţat, ci şi un continuator al tradiţiilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ortodoxe. Ele sunt rodul credinţei şi al cunoaşterii, al ascezei şi erudiţiei, al evlaviei şi ştiinţei; rodul unei vieţi sfinte şi al unei teologii autentice.
Întreaga lui viaţă a fost un model de împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos. Împodobit cu dragostea de Dumnezeu şi de om, cu smerenie, cu înfrânare şi jertfă de sine pentru fraţii săi, el a devenit atât un doctor şi o călăuză pentru suflete, cât şi un pedagog strălucit şi, după mărturia contemporanilor săi, un „minunat psiholog”.
Avem marea bucurie să vă prezentăm această mică parte din complexa sa operă literară; este vorba de un studiu asupra Pocăinţei şi spovedaniei, care se constituie ca un epilog al cărţii sale Despre nemurirea sufletului. Cerem cititorilor să fie înţelegători faţă de scăpările ce se vor fi strecurat în text şi să ne ierte eventualele greşeli. Ne rugăm ca harul Domnului nostru, „care întotdeauna plineşte neputinţele oamenilor” să ne ajute să publicăm şi alte traduceri – în limba engleză din celelalte scrieri ale Sfântului nostru Părinte, pentru folosul şi întărirea tuturor cititorilor evlavioşi. În sfârşit, îi cerem Sfântului Nectarie să mijlocească pentru noi, ca să fim învredniciţi de fericirea vieţii veşnice - adevăratul scop al vieţii noastre.

Părinţii
Mănăstirii Sfântului Nectarie
DANION, FA TU O PREFATA, PLECAND DE LA ACESATA DE MAI SUS, SAU CERE-I PREASFINŢITULUI

PARTEA I
POCĂINŢA
1. DESPRE POCĂINŢĂ

După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea de la viaţa după fire la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză şi nevoinţă ; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora. Semnele pocăinţei sunt remuşcarea şi schimbarea minţii, în vreme ce însuşirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Este sinceră atunci când este însoţită de zdrobirea inimii/Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, de/din dispoziţia de a împlini [engl. compensate = a satisface, vezi mai departe nota] Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate.
Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.
Un model de pocăinţă autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălaţi-vă, fiţi curaţi; lepădaţi răutăţile voastre dinaintea ochilor Mei; opriţi-vă de la răutăţi; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi dreptatea, ajutaţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi roşii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1: 16-18).
Cel ce se pocăieşte cu adevărat, dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. David, proorocul şi regele, este un exemplu grăitor de pocăinţă. Mintea şi inima lui, sufletul şi trupul, atât omul lăuntric cât şi cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minţii şi de dorinţa arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască, - în special psalmul de pocăinţă prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente/transparenţe pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă şi firea sa înflăcărată după adevărata pocăinţă. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Pilde de pocăinţă asemănătoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda; a ninivitenilor; a vameşului, şi cea a fiului risipitor. Pocăinţa lui Zaheu ne arată, totodată, atât un mod prin care se vindecă păcatul cât şi un mod prin care este compensată/satisfăcută [compesnsated] jignirea adusă Dreptăţii Dumnezeieşti. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăinţă, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om.
Un exemplu de falsă pocăinţă/pocăinţă făţarnică este Faraon, care şi-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi, în final, s-a pornit împotriva voinţei lui Dumnezeu. Inima lui îndărătnică n-a putut fi smerită/îmblânzită/umilită de păcatele sale, aceasta rămânând învârtoşată şi de neînduplecat (Ieş. 10: 16-20). Pocăinţa lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis şi nu din simţământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conştientizarea păcatului său celui mare. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roşii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăinţă.

2. ESTE DE TREBUINŢĂ/OBLIGATORIU [engl. obligated] SĂ NE GRĂBIM SPRE POCĂINŢĂ.

Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie ca un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul, nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne ajuta/stimula/determina/face/îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce prevede venirea furului/ştie că va veni un fur, stă şi priveghează şi, aprizându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o contiună priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent, ca atunci când va veni, să ne găseasă priveghind.”
Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârşit.” „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-I viitorul; dă-mi tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-I bătrâneţea; dă-mi desfătări, iar Lui zădărnicia [uselessness]. Cât de mare este primejdia care te înconjoară! Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale! Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otravă şi te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos.”
Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Şi tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2: 3-6).
Îngăduinţa dumnezeiască se transformă în mâhnire [indignation], răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el, să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător ci dovedeşte îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. [II Pt. 3: 9-10).
Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul, o spune Însuşi Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (In. 7: 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va închide şi, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne nouă, Mirele ne va răspunde/să ne răspundăâ: nu vă cunosc pe voi (Mt. 25: 12). Am trăit în păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate afirma/dovedi pentru noi opusul, dacă noi rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru (In. 8: 21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât Îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru; Îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte bine, că este de mare de trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea, înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa cum afirmă Apostolul Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoşi: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au adormit (murit) (I Cor. 11: 30).
Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Scriptura este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi popor (cf. Ier. 21: 2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Iată pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul sabiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă aceştia [poprul său] au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, ca să nu se mai întoarcă/refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. Ier. 52: 7-11).
Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarcă faptul că, „în acest fel, dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele simţiri/trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le achită/plăteşte/răsplăteşte [remits] dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele”.
Graba noastră de a ne întoarce şi de a ne pocăi cât mai repede este dictată şi de primejdia neputinţei de a ne mai întoarece la Dumnezeu; un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăinţă, fapt ce ar trebui să ne înfricoşeze teribil. Obiceiul ce rezultă dintr-o repetare/săvârşire continuă a păcatului devine în sufletul omului o stare „firească,” prinzând atâta putere încât nimeni nu mai este în stare să-i reziste: puterea lui a copleşit până şi legea naturală. Prin urmare, atunci când în noi împărăţeşte un viciu, noi ne predăm lui devenindu-i robi. Voinţa liberă şi-a pierdut definitiv independenţa. Omul şi-a abandonat voinţa liberă,de aceea puterea voinţei lui se dovedeşte slabă şi incapabilă de a lupta împotriva viciului, fiecare încercare de redobândire a libertăţii pierdute dovedindu-se zadarnică. Lupta face ca această slăbiciune să se vădească şi mai mult. Persoana care a fost cucerită de viciu acţionează, se comportă şi îndeplineşe totul ca o slugă, ca un subordonat. Voinţa personală a încetat; ea va îndeplini ordine precum i se ordonă. Vocea omului lăuntric se va scufunda în rărunchi/stern. Viciul devine foarte chinuitor, deoarece, chiar dacă puterea patimilor s-a rispit, viciul insistă să fie întărit de acestea. Iată cum arată un viciu, iată-i puterea, iată cât de tiran poate fi. Odată ce apucă să ne domine, e capabil să ne controleze dorinţele, să ne rânduiască acţiunile, iar frâiele prin care ne controlează dispoziţiile nu îi cad nicodată din mâini. Atunci totul va fi pierdut; orice nădejde de mântuire va dispărea; nu va mai rămâne nici o rază de lumină. A trăit cineva în păcat? Va muri tot în păcat. De aceea, este necesar să ne grăbim spre pocăinţă înainte ca păcatul să ni se facă viciu; deoarece, în acest caz, nu mai poate fi nădejde de mântuire .




DESEN (de scanat)

Asceza este maica virtuţilor



3. OBIŞNUINŢA DE A PĂCĂTUI ADUCE MOARTEA

Trebuie să ne împotrivim cu tărie păcatului; dacă acesta răzbate şi apucă de ne fură consimţămânul, chiar şi numai o dată, el va deveni adevăratul nostru stăpân. Un exemplu potrivit, care ne va arăta caracterul înşelător şi tiranic al păcatului, este metoda prin care Semiramida a pus mâna pe regat şi a devenit regină. Uzând de diverse gesturi de afecţiune, Semiramida a reuşit să-l convingă pe soţul ei, Nino, regele Asiriei, să renunţe pentru numai o zi la conducerea regatului şi să-i înmâneze ei sceptrul regatului. Dar care a fost prima mişcare a reginei? A poruncit ca soţul ei, Nino să fie executat, ca astfel să-şi asigure o putere pe viaţă.
Exemplul de mai sus e cum nu se poate mai potrivit, aplicabil în toate aspectele/cazurile/situaţiile. Păcatul, ca şi Semiramida, se luptă prin diferite mijloace pentru a obţine consimţământul unei persoane. De îndată ce-şi împlineşte această dorinţă, cucereşte omul, împresoară şi ucide raţiunea, îşi construieşte tronul pe inima omului şi rămâne la controlul acesteia pentru tot restul vieţii acestuia. Iată cum lucrează păcatul..., iată-i caracteristicile. De aceea, să nu capitulăm în faţa meşteşugirilor lui, să nu-i predăm autoritatea/controlul asupra inimii noastre. Să nu facem ceea ce omul lăuntric nu doreşte. Să nu ne supunem voinţa liberă voinţei păcatului. Să nu consimţim la nimic din ceea ce este contrar legii morale. Nimic să nu ne înmoaie inimile. Fie ca inima noastră să se dovedească mai tare ca oţelul chiar şi în faţa celor mai mângâietoare cuvinte. Fie ca lacrimile, suspinele, făgăduinţele şi ameninţările să nu ne impresioneze cu nimic. Să stăm tari şi neclintiţi în convingerile noastre, ca nu cumva, după puţină vreme, să ne umplem obrajii posomorâţi cu lacrimi de regret, zadarnice şi neroditoare.
Renunţarea laşă ne va pune în faţa unui îndoit rău: primul, ruşinea; al doilea, necazurile/tristeţea/deznădejdea. Şi invers, împotrivirea curajoasă la rău ne va umple de tărie, slavă şi strălucire. Sfânta Scriptură ne oferă cele mai grăitoare exemple. Dintre bărbaţi, îl avem pe preafrumosul Iosif, care a ales să sufere orice fel de necazuri – chiar şi moartea – pentru a-şi păstra principiile [engl. ideals] morale, pentru a-şi păstra libertatea morală şi pentru a respecta Legea lui Dumnezeu. Dintre femei, o avem pe virtuoasa Suzana, care a ales mai degrabă moartea decât păcatul. Dacă Nino nu ar fi cedat mângâierilor Semiramidei, ea i-ar fi rămas supusă pentru toată viaţa. Deci, statornicie şi curaj; numai prin acestea ne vom păstra autoritatea/suveranitatea minţii şi libertatea morală.
Exemplul lui Nino ne învaţă că trebuie să ne temem nu numai de puterea obişnuinţei de a păcătui, ci şi că a păcătui chiar şi numai o dată este primejdios şi înspăimântător. Pentru aceasta, este de trebuinţă să fugim cu toată puterea de păcat. Totuşi, dacă am păcătuit, să ne pocăim cât de repede putem ca să nu devenim robi ai păcatului. Sfântul Vasile cel Mare zice: „dacă este atât de înspăimântător a păcătui, cu cât mai înspăimântător este să stărui în păcate?” Dumnezeiescul Gură de Aur zice şi el: „Nu este înspăimântător a păcătui, ci după căderea în păcat, să a rămâi/zaci la pământ şi să nu te ridici; a-ţi ascunde slăbiciunea stărilor tale cu gânduri de disperare, rămânând totodată nesimţitor şi ignorant cu bună ştiinţă faţă de propriile-ţi îndatoriri.” Şi iarăşi: „a păcătui, este, poate, omenesc; dar a stărui în păcat, atunci nu mai este omenesc ci cu desăvârşire satanicesc/diavolesc.

4. DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ ŞI ROADELE SALE

Înţeleptul Didim [cel Orb] zice că adevărata pocăinţă curăţeşte mintea celui ce se pocăieşte.
Sfântul Nil afirmă că o pocăinţă bună este de mare folos pentru mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea să fie cultivată/lucrată/împlinită permanent, ca să ne putem mântui şi să nu ne pierdem; căci atunci când vă întoarceţi cu suspine, zice proorocul, (Is. 30: 15) atunci vă veţi mântui. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău [Rom. 7: 10]. Nimeni nu a pierit vreodată folosind puternicul leac al pocăinţei.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pocăinţa este pricina Împărăţiei Cerurilor, intrarea în rai, bucuria veşnicei desfătări. Cel ce se pocăieşte pentru răul ce l-a săvârşit, chiar dacă nu dovedeşte o pocăinţă pe măsura păcatelor sale, cu toate acestea, el va primi o răsplată pentru pocăinţa sa.”
Clement Alexandrinul: „Cel care a avut înainte o viaţă stricată şi ticăloasă, dacă în urmă se pocăieşte, prin timpul de după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii sale celei rele de mulţi ani.” Şi iarăşi: „A te pocăi cu nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat şi a nu te mai uita în urmă.” Şi în altă parte: „Nu este bine să păcătuieşti, dar bine este să te pocăieşti; la fel cum este de dorit să fii sănătos în toată vremea, este de dorit să te şi recuperezi după boală..., deci cel ce a făcut mari fapte bune în viaţa lui, dacă însă la sfârşitul vieţii a alunecat spre păcat, zadarnice sunt toate ostenelile lui de dinainte”
Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte: „Nu deznădăjdui, nici nu înceta a te ruga, ci apropie-te, chiar dacă eşti păcătos, ca să-L slăveşti pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-ţi arate bunăvoinţa Lui atunci când păcatele îţi sunt iertate. Tot aşa, dacă îţi este teamă să te apropii, ai împiedicat mărinimia Sa şi ai trecut cu vederea nemăsurata Lui bunătate.” Şi iarăşi: „Am fost vătămaţi prin păcate? Să ne vindecăm prin pocăinţă; totuşi, pocăinţa fără post este zadarnică.”

5. DESPRE CHEMAREA PĂCĂTOŞILOR, ADRESATĂ DE IUBITORUL DE OAMENI DUMNEZEU

Prin toţi proorocii, Dumnzeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi cei ce au păcătuit. Prin proorocul Maleahi, El îi cheamă astfel: Întoarceţi-vă către Mine, şi Eu Mă voi întoarce către voi, zice Domnul Savaot (Mal. 3: 7).
Prin Proorocul Ieremia, El îi mustră astfel: Aşadar să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptaţi-vă căile şi purtările voastre (Ier. 18: 10).
Prin proorocul Isaia, El zice: Eu sunt Domnul, şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine. Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este altul decât Mine. Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi ţinuturile cele mai îndepărtate ale pământului! (Is. 45: 21-22)
Prin proorocul Ioil, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând: ‚Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns, cu tânguire.’ Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult-milostiv şi-I pare rău (Se căieşte) de răul pe care L-a trimis asupra voastră (Ioil 2: 12-13).
Prin proorocul Zaharia, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând: Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot (Zah. 1: 2).
Iar prin proorocul Iezechiel, El zice: Căci Eu nu voiesc moartea celui ce moare. Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toată necucernicia şi necredinţa. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? (Iez. 18: 30-31).
Înaintemergătorul a fost un prooroc al pocăinţei. Însuşi Mântuitorul a venit şi a propovăduit pocăinţa şi iertarea păcatelor: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28). Dumnezeiescul Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: Nu cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai: Vă voi mântui, ci ceea ce-i cu mult mai mult: Vă voi da deplină odihnă! Mai mult, pentru a-Şi arăta marea Sa iubire de oameni şi pentru a-i face pe păcătoşi să se grăbească spre pocăinţă, El le descoperă tainele cerului: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă (Lc. 15: 7)
„Dumnezeu nu se pleacă degrab spre cei ce păcătuiesc, ci le dă timp de pocăinţă pentru vindecarea şi îndreptarea greşalei,” spune Sfântul Nil.
Predica Apostolilor a avut ca scop propovăduirea pocăinţei la toate neamurile, începând de la Ierusalim: ...că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24: 47).

Sfântul Nectarie, aflat în profundă contemplare şi rugăciune în ultimii ani ai vieţii sale.

PARTEA a II - a
2. DESPRE SPOVEDANIE

Spovedania este o mărturisire sinceră şi de bunăvoie a păcatelor pe care le-am săvârşit, fără ruşine sau rezerve, ci cu osândire de sine/învinovăţire şi zdrobire, în faţa persoanei numită de Biserică pentru iertarea păcatelor.
Pentru a fi adevărată şi a-şi atinge scopul, spovedania trebuie să fie de bunăvoie şi sinceră. O spovedanie în grabă sau nesinceră nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuşcări adânci şi nici un semn al unei dorinţe pentru vindecare [engl. treatment]. Spovedania trebuie făcută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj şi cu reproş faţă de sine/mustrare de conştiinţă, deoarece curajul este expresia părăsirii păcatului şi dispoziţia de a descoperi păcatul; ruşinea, sfiala denotă o lipsă de curaj.
Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare autentică a minţii, exprimă o tristeţe pentru încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercăm să ne împăcăm. Fără zdrobirea inimii, spovedania dovedeşte o lipsă de simţire profundă a vinei pentru încălcarea Legii Dumnezeieşti. Spovedania adevărată şi lucrătoare este cea însoţită de pocăinţă sinceră şi schimbarea minţii; numai această spovedanie aduce roadele mântuirii.Pentru aceasta, este de trebuinţă ca cel ce doreşte să se mărturisească, să se ducă la părintele său duhovnic şi să-şi deschidă inima pentru a-şi descoperi adâncurile lui cele ascunse şi neştiute, fără jenă sau rezerve, căutând să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască şi să se împace cu Dumnezeu, pentru a-şi vindeca sufletul şi a dobândi mântuirea.
Cei ce au păcătuit şi nu se spovedesc din cauza ruşinii, îşi pricinuiesc moarte sufletului lor tocmai din pricina acestei ruşini. Aceşti oameni suferă ca şi bolnavii care nu se grăbesc să alerge la doctori tot din pricina ruşinii: înfrânţi de boală, sunt degrabă trimişi în Iad.
Cel ce a păcătuit trebuie să-şi mărtirisească păcatele pentru a fi mântuit. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceşte: ...mărturiseşte-ţi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi, (pentru că) Eu sunt Cel ce şterge fărădelegile tale (Is. 43: 25).
Celor ce se ruşinează să facă o spovedanie de suflet mântuitoare, Sfinţii Părinţi le spun că ruşinea, dacă putem numi ruşine ceea ce rezultă de pe urma spovedaniei, aduce har şi slavă. Înţeleptul Sirah zice şi el: Căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce slavă şi har (Înţ. lui Iisus Sirah, 4: 23).
Nu te sfii să mărturiseşti păcatul, astfel încât 1) prin ruşinea de acum să eviţi ruşinea ce va să fie în viaţa de apoi – deoarece şi aceasta face parte din chinurile viitoare, şi 2) să dovedeşti că într-adevăr ai urât păcatul, defăimându-l şi biruindu-l ca pe un tiran. Părinţii recomandă să ne grăbim, deoarece Dumnezeu ne-a rânduit timpul mântuirii doar în această viaţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pentru cei morţi, în Iad nu mai există mărturisire şi îndreptare, fiindcă Dumnezeu a limitat călăuzirea şi lucrarea la această viaţă; în vreme ce în cealaltă viaţă, cercetarea faptelor.” Acelaşi dumnezeiesc Părinte învaţă că este cu neputinţă să scăpăm de ruşinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor noastre, căci dacă aici nu ne mărturisim din pricina ruşinii, acolo ne vom umili în faţa a miriade de oameni. Iată cuvintele Dumnezeiescului Părinte: „Dacă aici, în faţa unei singure persoane, nu suportăm ruşinea, ce vom face atunci, în faţa miilor de miriade? Gândeşte la cum va fi scaunul de judecată al lui Dumnezeu; gândeşte-te la păcatele pe care le-ai făcut. Chiar dacă tu uiţi păcatele, Dumnezeu nu le uită; dar, dacă tu nu-ţi vei şterge păcatele prin pocăinţă şi mărturisire, El va pune totul în faţa ochilor tăi.” Şi iarăşi: „Mulţi dintre cei ce păcătuiesc, spun: „Mă simt tare ruşinat. Cum mă voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora? Aceştia suferă de o evlavie drăcească. Nu aveţi nici un fel de îndrăzneală? Încercaţi şi nu vă temeţi, pentru a dobândi multă îndrăzneală. Cine este Cel Ce voieşte să se împace cu tine? Este Cel Ce foarte tare doreşte să te slobozească de păcatele tale, este Dumnezeu. Nu tânjeşti tu după izbăvirea ta cât El doreşte el mântuirea ta.”
Înţeleptul Sirah îndeamnă: nu te ruşina să-ţi mărturiseşti păcatele. (Înţ. lui Iisus Sirah, 4: 26) Iar Iov spune: Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva cetăţii şi mă înspăimânta dispreţul cetăţenilor în faţa îndrăzneţei mele mărturisiri (Iov 31: 33-34).
Sf. Vasile cel Mare spune că, din pricină că am păcătuit cu trupul, este de trebuinţă/suntem obligaţi să ne mărturisim, fără teamă, cu propria gură. Iată cuvintele lui: „Oare nu am păcătuit atunci când ne-am predat păcatului mădularele trupului pentru a lucra fărădelegea? Haideţi atunci să ne mărturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi instrument pentru risipirea păcatului. Ai fost lacom? Plăteşte. Te-ai apucat de beţie? Posteşte. Ai fost trufaş? Smereşte-te. Ai fost pizmaş? Consolează-te. Ai ucis? Suferă mucenicie sau suferă lucruri asemănătoare muceniciei; sileşte-ţi/chinuieşte-ţi trupul prin mărturisire. Iar apoi, după mărturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în psaltire cu zece strune.”
Iată ce le spun Părinţii celor ce amână spovedania de pe-o zi pe alta: „Nu foloseşti nimic amânând sau ruşinându-te a-ţi descoperi gândurile tale; mai degrabă, ceea ce faci tu este aceea că, prin ceea ce faci, dai a se înţelege că vrăjmaşul ţi-a încredinţat o taină, şi că îţi este teamă să te lupţi pentru a scăpa de iubirea lui. Să-ţi descoperi aceasta celor duhovniceşti.” Înţeleptul Sirah ne sfătuieşte spunând: Mai înainte de judecată ispiteşte-te pe tine, şi în ceasul judecăţii vei afla milă (Înţ. lui Iisus Sirah, 18: 20). Iar Domnul spune: Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi, lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (13: 33-37).
Cei ce se duc la spovedanie din obişnuinţă sau cu pretenţii, cei ce-şi mărturisesc păcatele cu făţărnicie/(în mod) nesincer/cu ipocrizie şi, din pricina ruşinii, îşi osândesc păcatele aducând scuze, cei se îndreptăţesc pe ei înşişi acuzându-i pe alţii, aceştia batjocoresc nebuneşte pe Dumnezeu. Ca Unul Care le ştie pe toate, Dumnzeu nu poate fi înşelat. Cei ce-şi ascund păcatele suferă ca şi cei ce-şi ascund de doctori durerile şi pricinile lor, din cauza ruşinii.
Unor astfel de oameni, David li se dă ca pe un exemplu, spunând: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea (Ps. 31: 5). Şi iarăşi: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Ps. 37: 18). Şi iarăşi: Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului;” şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31: 6).
Solomon notează: Omul drept se învinuie pe sine când începe să vorbească (Pilde 18: 17). Şi iarăşi, spun pildele: Cel ce ascunde duşmănia dospeşte vicleşugul, dar se descoperă prin aceea că-n adunări şi-arată păcatele (Pilde 26: 26). Cel ce a păcătuit, dacă-i este milă de sufletul său, nu-şi poate îngădui să-şi piardă timpul, ci trebuie să se pocăiască neîntârziat, şi să se apropie de spovedanie, aflând astfel multă putere pentru împidicarea păcatului. Sfântul Nil spune: „învăţătura duhovnicească ştie cum să împrăştie fumul răutăţii/răului din sufletele noastre”.
Dracii voiesc să ne distrugă, dar atunci când ne pocăim şi ne spovedim, ei nu-şi mai ating ţinta, împlinind astfel Scriptura care zice: Pofta păcătoşilor va pieri (Ps. 111: 10). Sfântul Nil notează că: „Mare lucru este să nu consimţi cu păcatul; totuşi, dacă se-ntâmplă să greşim prin înşelăciunea vrăjmaşului, trebuie să facem bine şi să fugim cu nădejde spre Dumnezeu, din pricină că oamenii sunt înclinaţi către cele contrare” [engl. opposing evils]. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cel ce pofteşte mântuirea, nu are nevoie de anumite vremi pentru ea; dacă tâlharul ar fi fost nepăsător, acum el n-ar mai fi fost mântuit; dar prin simpla lui credinţă, el a câştigat nepreţuita comoară a Împărăţiei.”
Iov afirmă următoarele: ...când inima-i gândeşte omului întoarcerea la Domnul, spunându-i acestuia păcatul său întreg şi-şi va vădi de faţă cu toţi fărădelegea; atunci el (Domnul) nu-l va lăsa să cadă în moarte şi-i va înnoi trupul ca varul pe perete şi oasele lui iarăşi cu măduvă le-o umple şi fragedă-i va face carnea, ca de prunc, şi-i va reda lui însuşi bărbatul între oameni (Iov: 33: 23-26).
Didim spune că: „pocăinţa pentru păcatele săvârşite, curăţeşte mintea celui ce se pocăieşte”.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „dreptul judecător ne porunceşte să ne mărturisim chiar şi celorlalţi. Căci ranele descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui.” Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă (prin puterea dracilor) şi înaintează la fapte. Iată cât de mari şi cât de multe sunt foloasele unei spovedanii prompte şi sincere.
Şi încă, proorocul Isaia ne sfătuieşte să fim foarte pregătiţi: Căutaţi-l pe Domnul, şi când Îl veţi afla, chemaţi-L; iar când El Se va va apropia de voi, atunci să-şi părăsească necredinciosul căile şi nelegiuitul sfaturile şi să se întoarcă la Domnul şi va afla milă, şi la Dumnezeul vostru să se întoarne, că El cu îmbelşugare va ierta păcatele (Is. 55: 6-7).
Sfântul Grigorie Teologul învaţă şi el despre metoda de îndreptare a păcatelor săvârşite. El spune: „Înconjoară-te cu cenuşă, lacrimi, suspine; dobândeşte îndreptarea prin mărturisire şi printr-un comportament cinstit: de nimic nu se bucură Dumnezeu mai mult decât de îndreptarea şi izbăvirea omului, pentru fiecare/de dragul fiecărui cuvânt şi taină care au loc”.
Cu toate acestea, spovedania cere aflarea unui doctor experimentat şi priceput/iscusit. Iată ce spune un sfânt părinte despre această trebuinţă: „Aşa cum oamenii refuză să-şi descopere oricui durerile trupeşti, ci numai celor pricepuţi în tratarea unor astfel de boli, în mod asemănător, mărturisirea păcatelor trebuie să fie făcută în faţa celor ce sunt în stare să asigure/ofere un tratament.” Pentru aceasta, trebuie să fim foarte atenţi atunci când căutăm doctori pricepuţi şi capabili de a vindeca rănile lăsate în inimă de păcate. Datorită gravităţii rănilor şi a diferitelor patimi, lucrarea are un caracter urgent. Este o grijă presantă datorită primejdiei iminente. Aşa cum doctorul nepriceput trimite mulţi oameni către porţile Iadului, în acelaşi fel, duhovnicul incapabil şi neglijent, trimite multe suflete în Iad. Ce rău îngrozitor pentru ca cineva să afle moartea în timp ce caută vindecare. Cine poate socoti măreţia acestei mari nenorociri? Cine ar putea să jelească o asemena pierdere/pagubă? Trebuie ca ochii să se prefacă în izvoare de lacrimi pentru a plânge cum se cuvine această nenorocire. Vai! Vai celor ce pretind a fi părinţi duhovnici şi/dar care ucid sufletele acelora pe care îi spovedesc. Vai celor care cer bani pentru iertarea păcatelor, în loc de zdrobire, smerenie şi împăcare cu Dumnezeu printr-o viaţă adevărată de virtuţi. Vai celor care caută să vândă iertarea faptelor rele în schimbul unei răsplate. Vai făţarnicilor care făţăresc evlavia pentru a-i înşela pe alţii şi a profita de ei, care predică evlavia pentru a câştiga bani. Vai celor care făgăduiesc rugăciuni şi canoane/acatiste celor care au păcătuit pentru a primi arginţi. Vai vânzătorilor de suflete care vând dracilor sufletele creştinilor în schimbul a câteva monezi! Vai celor ce învaţă minciuna/mincinos! Partea lor va fi cu tatăl lor, diavolul, tatăl minciunilor.
Iubiţi credincioşi! Dumnezeu nu are nevoie de nimic şi de nimeni, fiindcă Lui nu-I lipseşte nimic. De aceea, nu oferiţi rugăciuni şi canoane/acatiste exterioare/într-un mod exterior pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiască pe care a-ţi jignit-o, ca să-L /vă împăcaţi, chipurile, cu mâniosul Dumnezeu. Numai prin acestea nu dobândeşti nimic. Ai păcătuit? Simţi povara păcatului? Te mustră conştiinţa? Caută să te uşurezi. Caută să stingi/opreşti mustrarea conştiinţei. Părintele duhovnic este singurul doctor. Caută mai degrabă un tratament decât rugăciuni şi acatiste/canoane. Dar chiar dacă ceri unele ca acestea, totuşi nu neglija tratamentul. Atunci când ne îmbolnăvim, învaţă Apostolul Iacob, cerem rugăciuni, dar suntem unşi şi cu untdelemn (Iac. 5: 14). La fel şi aici, căutaţi leacul, şi dacă sunteţi bogaţi, cereţi rugăciuni sfinţilor pentru a se ruga pentru voi, rugându-vă şi voi împreună cu ei. Rugăciunile celor ce se roagă cu voi trebuie să fie o expresie a dorinţei voastre arzătoare de a vă împăca cu Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă sunteţi neglijenţi, răsplata pentru rugăciunile altora nu vă va fi de nici un folos, din pricină că nu v-aţi îmbunătăţit moraliceşte cu nici un chip.
Iubiţilor, noi vorbim de naştere etică. Vorbim despre călăuzire creştină. Vorbim despre o viaţă virtuasă şi modestă. Suntem pentru o relaţie strânsă cu Dumnezeu. Vorbim despre desăvârşire şi sfinţenie. Dacă am ajuns să putem vorbi de aşa ceva, deja noi participăm la viaţa veşnică. De aceea, dacă nu ne nevoim, nu am împlinit nimic. Şi atunci, rugăciunile părinţilor duhovnici sunt zadarnice/se zădărnicesc, canoanele de pocăinţă, acatistele şi alte rugăciuni de acest fel ale preoţimii se fac deşarte, cele patruzeci de Liturghii se zădărnicesc şi ele, atunci când sunt săvârşite pentru o persoană nepocăită care nu s-a împăcat cu Dumnezeu şi care trăieşte încă în păcat. Ne mântuim prin zdrobirea inimii şi spovedanie adevărată/curată/sinceră.

1. SPOVEDANIA ESTE NECESARĂ/NECESITATEA SPOVEDANIEI

Spovedania este necesară pentru următoarele motive: 1) pentru că este poruncă de la Dumnezeu; 2) pentru că aduce şi restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om; şi 3) pentru că-i foloseşte omului atât moraliceşte cât şi duhovniceşte [engl. morally and spiritually].
Cunoaştem din Sfintele Scripturi – din Noul şi Vechiul Testament - că spovedania este o poruncă a lui Dumnezeu. Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le spune fiilor lui Israel următoarele: Spune fiilor lui Israel: Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta vă păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela, să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit. (Num. 5: 6-7). Şi iarăşi: dacă un suflet păcătuişte... să-şi mărturisească păcatul pe care l-a săvârşit... şi să-l plătească pe de-a întregul; pentru ceea ce a păcătuit el cu privire la lucrul cel sfânt, va plăti preţul acestuia şi va mai adăuga a cincea parte din preţ;... Iar pentru greaşeala sa va duce din turmă un berbec fără meteahnă, preţuit după măsura păcatului (Lev: 6). În Pildele lui Solomon se spune astfel: Cel ce-şi acoperă propria răutate nu va propăşi, dar cel ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit (Pilde 28: 13) Toţi proorocii, David în mod deosebit, poruncesc mărturisirea.
Spovedania a fost întotdeauna o consecinţă/urmare a pocăinţei. Cei ce au venit la propovăduitorul pocăinţei, Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Iată cuvintele Evanghelistului: Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele (Mt. 3: 5-6). Vedem astfel că spovedania este o poruncă dumnezeiască şi, ca atare, este necesar să fie săvârşită cu exactitate pentru mântuirea cel ce se pocăiesc.
În Noul Testament, porunca a dobândit un nou înţeles. Spovedania este uşa de intrare în Creştinism, aşa cum bine s-a arătat la mărturisirea celor ce erau botezaţi În Iordan de către Sfântul Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a Creştinismului; iată ce spunea el: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Mt. 3: 11).
Avem de asemenea mărturii în Faptele Apostolilor. Apostolul Luca relatează cum au trecut efesenii la Creştinism; el notează că aceştia veneau să-şi mărturisească păcatele chiar şi în faţa altora. Iată cuvintele Apostolului: Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor (Fapte 19: 18).
Rugăciunea „Tatăl nostru” este o spovedanie zilnică şi continuă: cererea de iertare a păcatelor este o mărturisire a păcatelor.
Apostlul Iacov, fratele Domnului, îndeamnă şi el la spovednie spunând: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5: 16). Sfântul Ioan Evanghelistul spune că: Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (1 In. 1: 9). Spovedania, ca o veche taină a Bisericii, este menţionată de Irineu, de Tertullian, de Clement Alexandrinul, de Origen, şi de Ciprian şi de alţii.
Vechii greci priveau mărturisirea ca pe ceva necesar şi folositor; ca unii care erau iniţiaţi în misteriile eleusine şi samotraciene, ei îşi mărturiseau în prealabil păcatele (Plutarh, Despre Sparta: Zicale). Socrate considera că mărturisirea este mântuitoare: „Dacă greşeşti, tu însuţi sau altcineva căruia îi porţi de grijă, de bună voie să te duci acolo unde se plăteşte cel mai repede vina, la judecător, întocmai ca la medic, grăbindu-te ca nu cumva învechirea bolii să facă sufletul cangrenos şi incurabil” (Platon, Gorgias) .
Pitagora spunea şi el: „nu încerca să-ţi acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu reproş.” Iar Aristotel afirmă: „omul care-şi mărturiseşte sincer păcatul pe care l-a făcut, nu e departe de curăţie”.
Spovedania este într-adevăr o poruncă dumnezeiască pentru că este o poruncă/dispoziţie/îndemn [injunction] a inimii. Omul care a păcătuit îşi simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea/şi nu se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Sciptură mărturiseşte – ca pe cel mai vechi exemplu – mărturisirea lui Lameh, care cu tristeţe a mărturisit soţiilor sale faptul că omorâse un om (Fac. 4: 23-24).
În urma păcatelor săvârşite, cele mai vechi civilizaţii ofereau divinităţii sacrficii de pace. Oferind aceste sacrificii, ei îşi mărturiseau păcatele. Aceste rugăciuni adresate de pe tot cuprinsul pământului unui zeu, reprezintă un fel anume de mărturisire simultană către divinitate a rasei umane. Sacrficiile de pace sunt un fel anume de mărturisire lucrătoare a păcatului şi a vinei acelora care care le oferă. Omul care nu-şi mărturiseşte păcatele nu-şi va găsi niciodată pacea deoarece refuză să se apropie vreodată de Dumnezeu. Cel ce nu-şi va mărturisi păcatul său se va afla permanent sub greutatea vinei şi a depărtării de Dumnezeu. Sufletul caută să se mărturisească fiindcă conştientizează dumnezeiasca poruncă. El îşi dă seama că este singurul mijloc de realizare a armoniei şi împăcării cu Dumnezeu, pe Care Îl simte mâniat de păcatele lui pe care caută să şi le răscumpere/pentru care caută să dea satisfacţie, şi pentru ca Dumnezeu să nu-l părăsească, ci să Se facă milostiv şi iertător faţă de păcatele lui.
La fel cum dorinţa de mărturisire este un imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinţa de a-L mulţumi/a-L împăca pe/a-I da satisfacţie lui/ împăcare cu Dumnezeu este o sugestie lăuntrică care-l îndeamnă pe om spre spovedanie. Sufletul este conştient că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, simţindu-se obligat să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască, astfel că, în acest fel, el va afla tratament şi vindecare. Numai Biserica a primit autoriatea de a a-l împăca pe om cu Dumnezeu şi de a-i da vindecare. Iată de ce persoana care a păcătuit se simte obligată să alerge la Biserică; numai Ea îl poate împăca pe om cu Dumnezeu. Aşa cum vom demonstra cel cele ce urmează, rolul şi misiunea Bisericii dă mărturie de aceasta,

3. DESPRE IERTAREA PĂCATELOR

Cel ce a păcătuit împotriva lui Dumnezeu are nevoie de împăcare. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea de a ierta păcatele dată Apostolilor Săi dă mărtuire de aceasta. Dacă iertarea păcatelor nu ar fi fost necesară pentru vindecarea sufletului, atunci nici iertarea păcatelor lumii nu ar fi fost necesară pentru ca Apostolii să fie împuterniciţi cu o asemenea autoritate atunci când au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia. Credinţa în Hristos şi Botezul ar fi fost suficiente, drept pentru care Dumnezeu Şi-ar fi păstrat pentru Sine puterea de a ierta păcatele. În schimb, El le-a dat Apostolilor putere nu numai pentru a dezlega (ierta) păcatele ci şi pentru a le lega: le-a dat putere să lege şi să dezlege: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In. 20: 23). Această putere dată lor, afirmă foarte clar faptul că mărturisirea păcatelor a fost un rezultat şi o componentă a misiunii apostolice. Dacă Biserica de curând întemeiată a primit acestă misiune apostolică cu scopul de a o continua, urmează că ea a primit şi dreptul de a lega şi dezlega.
Puterea de a lega şi dezlega care i s-a dat Bisericii a fost exercitată încă din epoca apostolică. Aceasta este mărturisită de însuşi Apostolul Pavel, care porunceşte corintenilor să înlăture din Biserică pe cel ce a desfrânat cu soţia tatălui său şi să-l dea pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5: 5).
După modul cum a fost folosită, puterea de a lega şi dezlega a fost dată pentru a păstra sfinţenia Bisericii, ca ea să rămână sfântă şi fără prihană. Din acest motiv spune Apostolul Pavel că Domnul nostru Iisus Hristos a iubit Biserica Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Ef. 5: 26-27). Această putere îi îngăduie Bisericii să se păstreze sfântă şi fără prihană, să devină adevăratul ferment care dospeşte tot aluatul/toată frământătura: Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt (Rom. 11: 16).
Dacă Biserica ar fi lipsită de această putere, ea ar fi incapabilă de a-şi împlini misiunea. De altfel, cum ar fi în stare să se păstreze Sfântă şi fără prihană? Cum s-ar putea ţine pe cei întinaţi departe de adunare, sau cum i-ar putea primi pe cei ce s-au pocăit? Ce fel de conştiinţă ar avea despre starea morală a membrilor ei? Cum ar putea şti/Ce dovadă ar avea că Ea dă cele sfinte sfinţilor, sau că nu-i lipsesc de ele pe cei ce deja s-au împăcat cu Dumnezeu prin pocăinţă?
Puterea de a lega şi dezlega este şi va fi puterea care menţine Biserica sfântă şi fără prihană. Iată de ce Biserica nu a încetat să-şi exercite această mare autoritate încă din timpurile apostolice. Cei ce îngrijesc de mântuirea sufletelor sunt obilgaţi să alerge la Biserică ca la singura clinică/bolniţă, altfel nu va fi nici o mântuire. Domnul a luat asupra Sa toată povara şi neputinţa pentru a le da oamenilor odihnă. Biserica, prin continuarea lucrării lui Hristos, îi cheamă pe cei împovăraţi cu păcate pentru a le da odihnă. Cum se vor odihni cei căzuţi în păcate dacă Biserica n-ar avea puterea să lege şi să dezlege? Cum s-ar putea odihni popoarele dacă Apostolii n-ar avea putere a ierta păcatele? Cum s-ar putea continua misiunea apostolică dacă Biserica n-ar fi moştenit acest dar apostolic? Numai Biserica este capabilă să-i uşureze/despovăreze pe cei împovăraţi de greutatea păcatelor.
Chiril al Alexandriei, interpretând versetul 23 din capitolul 20 al Evangheliei Sfântului Ioan (Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi ţinute şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi), spune: „Purtătorii de Duh iartă păcatele sau le ţin, după înţelegerea mea, în două moduri. Căci sau cheamă la Botez pe cei ce sunt vrednici de acesta prin curăţia vieţii şi prin proba credinţei, sau îi împiedică şi îi opresc pe alţii de la harul dumnezeiesc dacă încă nu s-au făcut vrednici, sau, iartă şi ţin păcatele, mustrând pe fii Bisericii care păcătuiesc, iar pe cei ce se pocăiesc îi iartă, precum Pavel l-a izgonit pe cel desfrânat din Corint spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască, dar l-a reprimit în obşte, ca nu cumva să se piardă din pricina unei dureri prea mari, precum spune în Epistolă (2 Cor. 2: 6-7) ” .
Atât înalta misiune a Bisericii cât şi natura ei dumnezeiască îi obligă pe membrii ei să o păstreze sfântă şi fără prihană, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de acest fel; astfel încât, ca o mireasă iubită a lui Hristos, curăţită prin sângele lui Hristos, să se prezinte sfântă şi fără prihană; astfel ca, având misiunea de a fermenta întregul aluat, să-şi poată împlini slăvitul ei scop. Cei împovăraţi cu păcate, care se desfăteză în ele, care încă se află în comuniune cu Biserica, spurcă sfinţenia Bisericii şi se fac piedică în calea slăvitei sale misiuni. Este de trebuinţă ca membrii Bisericii să fie sfinţii şi fără prihană. Aşa mărturiseşte şi Sfântul Pavel: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale [Ef. 1: 4-5].
Creştinii nepocăiţi care păcătuiesc din neştiinţă trebuie să-şi dea seama că prin păcatele lor ei îşi adună loruşi o mare osândă şi că răscumpărarea pentru osândire va fi întreită, deoarece 1) au nesocotit poruncile călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, făcându-se astfel robi ai păcatului, 2) şi-au adăugat pete, zbârcituri şi au necinstit Biserica, şi 3) au zădărnicit lucrarea Bisericii, întinând-o prin împotrivirea conştientă la misiunea Ei. Iată motivul pentru care Dumnezeiescul Gură de Aur spunea că: „Dacă noi am fi cu adevărat creştini, idolatrii ar fi venit la Hristos.” De aceea, noi, zădărnicim lucrarea Bisericii prin aceea că nu mergem pe calea lui Hristos şi ducem război împotriva Ei. De aceea, iubiţilor, să nu mai stăruim în nedreptate, ci să ne schimbăm gândurile şi să ne sfinţim prin iertarea păcatelor, ca să nu ne osândim prin această întreită jignire [engl. offence]. Să dăm satisfacţia cuvenită, ca să putem satisface Dreptatea Dumnezeiască şi să ne împăcăm cu Dumnezeu.

4. CEL CE A PĂCĂTUIT ESTE OBLIGAT/NEVOIT SĂ SATISFACĂ DREPTATEA DUMNEZEIASCĂ

Satisfacerea Dreptăţii Dumnezeieşti, ofensată/jignită prin săvârşirea păcatului de către omul nedrept, este atât 1) ceva cerut de dreptate (pentru a se aplica tratametul sufletului) cât şi 2) o dispoziţie lăuntrică a omului păcătos de a se împăca cu Dumnezeu.
Necesitatea dreptăţii şi dispoziţia inimii îşi au originea în acelaşi izvor: natura veşnică a Legii lui Dumnezeu. Dreptatea cere satisfacţie în virtutea veşniciei Legii Dumnezeieşti, împotriva căreia a complotat păcatul. În plus, datorită unui îndemn lăuntric, inima caută şi ea să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască; lăuntric, ea doreşte şi caută împărăţia Legii Dumnezeieşti şi se grăbeşte să lucreze pentru adevărul ei veşnic. Această dorinţă lăntrică izvorăşte [engl. emanates] din concordanţa/conformitatea voinţei lăuntrice a omului cu Legea lui Dumnezeu.
Necesitatea dreptăţii şi dorinţa inimii se unesc pentru a combate păcatul, fiindcă orice păcat este un adversar al Legii lui Dumnezeu, un vrăjmaş al păcii şi al împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ, pe care păcatul caută să o tulbure şi s-o aducă în confuzie şi dezordine.
Păcatul, fiind de nedorit prin fire, este ceva necreat; ca şi necreat, este ceva neexistent. Totuşi, atunci când este creat de vreo dorinţă umană nefirească, el primeşte ipostas. Dar fiindcă întreaga creţie este plină de lucrurile Domnului, în vreme ce Legea Lui e mărturisită de/a fost semănată pe întreaga faţă a pământului, dorinţa nefirească a omului şi creaţia sa [păcatul] care primeşte ipostas, primesc şi ele un fel de loc care înlocuieşte/de natură să înlocuiască binele creat de Dumnezeu. Astfel, dacă Dumnezeu a creat totul bun foarte, urmează că această creaţie nouă care a intrat în lume a vătămat şi a tulburat binele care împărăţea, complotând împotriva Legii lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul este un mare rău îndreptat împotriva lui Dumnezeu, deoarece ameninţă să distrugă lucrarea lui Dumnzeu. Şi fiindcă creatorul său este omul, când acesta păcătuieşte, el păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu; iată de ce este obligat să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască, nimicind în acelaşi timp pe care l-a creat şi lucrând pentru veşnicia/în numele veşniciei Legii lui Dumnezeu.
Atât evreii cât şi păgânii aveau credinţa că orice păcat era îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi şi scrierile păgâneşti sunt pline de asemenea mărturii. David, mărturisindu-şi păcatele lui Dumnezeu, zicea: Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut (Ps. 50: 6). În schimb, Hesiod spune că dreptatea este o fecioară şi o fiică a lui Dumnezeu, cinstită şi respectată chiar şi de zeii înşişi. Când cineva o insultă încercând cu tot dinadinsul să o necinstească, ea se aşează repede lângă Divinitate [Zeus] şi Îi spune părerile nedrepte ale oamenilor, ca oamenii să recompenseze dreptatea pentru lucrurile rele ale regilor lor:

„Una dintre ele este dreptatea, născută din Zeus
Pe care o cinstesc, slăvind-o, chiar zeii ce-n Olymp adastă.
Se-aşază-ndată lângă poala lui Zeus Cronidul, tatăl ei,
Vădindu-i care dintre oameni n-au cuget drept, ca doar
norodul
Să ispăşească nebunia acelor juzi ce-n triste vreri
Smintesc judeţele rostite prin pronunţări întortocheate...”

Din aceste versuri, Hesiod pare să afirme nu numai că tot păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, dar şi că între omul păcătos şi Dreptatea Dumnezeiască nu poate exista nici o împăcare decât dacă se va da satisfacţie pentru nedreptăţile comise.
De aceea, atunci când păcătuim, păcătuim împotriva lui Dumnezeu şi devenim astfel vrăjmaşi ai Legii Dumnezeieşti. De aici, este necesar să alergăm la Dumnezeu ca să ne împăcăm cu El.
În Sfânta Scriptură găsim numeroase exemple de pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor.
Printre ele, sunt şi unele care confirmă adevărul cuvintelor lui Hesiod. Se spune că David, în timp ce împărăţea peste Israel, a păcătuit înaintea lui Dumnezeu din pricină că a numărat poporul. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor care a ucis şapte mii de oameni în trei zile (cf. I Paral. 21: 1: 30). Mai mult, poporul din regatele lui Iuda şi Israel au fost adesea pedepsiţi pentru nelegiuirile regilor lor.
Pe lângă toate acestea, în Sfânta Scriptură găsim multe exemple ce mărturisesc faptul că dreptatea esre cerută de fiecare păcat săvârşit; dintre acestea, episodul cu Moise şi soara lui Miriam are o semnificaţie deosebită. Miriam i s-a împotrivit lui Moise. Calomniile/Bârfelile ei au fost socotite ca un păcat împotriva lui Dumnezeu, ea îmbolnăvindu-se imediat de lepră. Scriptura spune că dacă n-ar fi fost închisă în afara taberei timp de şapte zile nu s-ar fi vindecat de lepră (cf. Num. 12: 14). De asemenea, dacă desfrânatul din Corint n-ar fi fost predat Satanei de către Apostolul Pavel, duhul lui n-ar mai fi avut şanse de mântuire (cf. I Cor. 5: 5). Din aceste exemple, atât Sfintele Sinoade cât şi Sfinţii Părinţi – Sfântul Atanasie cel Mare şi Petru, Patriarhi ai Alexandriei, Sfântul Dionisie, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile, Dumnezeiescul Gură de Aur şi alţii, vorbesc despre faptul că păcătoşii trebuie să dea satisfacţie conform cu numărul şi gravitatea păcatelor; cei ce nu împlinesc aceste canoane sunt pasibili de a fi trimişi ulterior în tribunale pentru a da socoteală pentru nelegiuirile comise, ca unii care s-au împotrivit legilor Bisericii.
De aceea, satisfacţia Dreptăţii Dumnezeieşti jignite este o cerinţă de neevitat. Astfel, o nevoie stringentă ne obligă să ne grăbim a ne împăca cu Dumnezeu, mai ales că nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine. Trebuie să ne grăbim cu lacrimi. Trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecătorului milostiv şi vindecător, a duhovnicului afectuos şi iubitor, cu inima zdrobită, străpunsă de remuşcările păcatelor/părerea de rău pentru păcate. Mărturisindu-ne păcatele, trebuie să ne revărsăm inima, ca să fim scutiţi de osândirea judecăţii/tribunalului ce va să fie – unde vor fi trimişi toţi cei care n-au dat socoteală în faţa tribunalelor pământeşti de faptele comise – şi să ne împăcăm cu Dumnezeu, împărtăşindu-ne de viaţa cea veşnică.
Legat de toate acestea, iată cum ne mustră Sfântul Vasile: „Plângeţi cât aveţi vreme, ca să nu plângeţi acolo. Pocăiţi-vă acum, cât e cu putinţă. Căci mai târziu, n-o să mai aveţi pentru ce să vă pocăiţi, deoarece n-o să mai fie timp de pocăinţă. Să lucrăm binele, cât suntem în putere. Dacă pierdem bani, îi putem obţine din nou; în schimb, dacă pierdem timp, nu-l mai putem găsi apoi/recupera. Nu-şi iubeşte logodnicul logodnica cât iubeşte Dumnezeu sufletul ce se pocăieşte. Iată bunătatea şi iubirea de oameni a Stăpânului; celui ce se întoarce la el El, nu-i întoarce spatele, ci îi dă o mână.”
Dacă cineva a căzut în păcate mari şi grave, nu trebuie să deznădăjduiască; ci, mai degrabă să se apropie cu curaj şi îndrăzneală de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi va afla milă. Iată ce spune mai departe Sfântul Vasile despre aceasta: „Nici nu deznădăjdui, nici nu înceta rugăciunea, ci apropie-te, chiar dacă ai păcătuit, ca să-L slăveşti pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-Şi arate bunăvoinţa Sa atunci când ţi se vor ierta păcatele. Tot astfel, dacă ţi-e teamă să te apropii, e ca şi cum te-ai împotrivi mărinimiei Sale, stăvilind nemăsurata Lui bunăvoinţă, care în realitate îţi aparţin/îţi sunt destinate”.
Sfântul Nil ne sfătuieşte şi el: „Hristos Împăratul nu Se depăretază de cei îşi deschid inima şi suspină din adâncul sufletului lor, chiar dacă sunt împovăraţi cu multe păcate. Mai degrabă, El îi primeşte, îi curăţeşte şi le darul înfierii/şi le dăruieşte înfierea, numindu-i, pe măsura treceri timpului, lucrători ai virtuţii.

5. SPOVEDANIA ESTE FOLOSITOARE ATÂT MORALICEŞTE CÂT ŞI DUHOVNICEŞTE

Cel ce se spovedeşte des se foloseşte atât moraliceşte cât şi duhovniceşte. Se foloseşte moraliceşte din pricina faptului că amăgiturile morale se risipesc pe zi ce trece; duhovniceşte, pentru că este învăţat de părintele duhovnic acele lucruri de folos pentru mântuire. O mai mare fregventarea aspovedaniei duce la risipirea amăgirilor morale, la o sporire duhovnicească tot mai mare, devenind astfel desăvârşit în virtute, sau în viaţa în Hristos, ca unul care este călăuzit de părintele duhovnic şi întărit de sfaturile lui. Cunoştinţele şi experienţa părintelui duhovnic – de a cărui învăţătură şi sfat ascultă creştinul care se spovedeşte/penitent – îl învaţă pe cel ce se pocăieşte, pe de-o parte, ce trebuie să facă sau să împlinească, iar pe de altă parte, ceea ce trebuie să respingă sau pe ce să se mânie. Prin cunoaşterea sa părintele duhovnic îl zideşte moral cu ajutorul virtuţilor, în vreme ce prin experienţa sa, îl păzeşte de amăgiturile morale, călăuzindu-l astfel spre mântuire. Descoperirea propriilor gânduri nimiceşte cursele vrăjmaşului şi face deşarte meşteşugitele lui atacuri, deoarece experienţa părintelui duhovnic le vădeşte şi le osândeşte.
Încrederea acordată părintelui duhovnic este o stavilă împotriva păcatului deoarece împiedică îndemnurile acestuia şi taie dorinţele nesăbuite. Conştiinţa sau nevoia cuiva de a apărea în faţa părintelui său duhovnic pentru a-i vesti nelegiuirile sale, de a se înfăţişa ca un pătimaş, înclinat spre păcat şi mincinos în făgăduinţele sale către Dumnezeu şi părintele duhovnic, este ca o amintire care îi pune în faţa celui ce se pocăieşte ruşinea ce va să vie, fapt de natură să-i potolească/smerească patimile şi poftele.
Cel ce se spovedeşte sporeşte duhovniceşte deoarece 1) prin călăuzire, cunoştinţele dascălului îi sunt transmise gradual, ca şi unui elev; şi 2) mintea lui se luminează pe măsură ce este curăţită de întunericul păcatului şi amăgirilor. Astfel, el va spori şi va înţelege minunile lui Dumnezeu.
Spovedania este doctoria de-suflet-mântuitoare pentru societate deoarece este capabilă să salveze de la distrugere o mulţime de suflete – suflete pierdute prin dezamăgiri, prin amintiri spurcate şi gânduri rele. Ceea ce doreşte sufletul este un părinte duhovnic, căruia păcătosul voieşte să i se descopere, să-şi reverse inima pentru a-şi vădi rănile sufletului, pentru a afla un tratament, pentru a fi uşurat. Părintele duhovnic este mijlocitorul care uneşte sufletele, întărind legăturile de familie, prieteniile şi dragostea. Numai părintele duhovnic este capabil să unească între ele sufletele părinţilor şi ale copiilor, a cuplurilor, fraţilor şi a rudelor. Părintele duhovnic este dascălul lăuntric al societăţii, apărătorul moravurilor familiei, mângăierea celor în suferinţă şi limanul celor ce plutesc pe oceanul acestei vieţi. Din punct de vedere moral, spovedania este cea mai mare binefacere a Bisericii pentru societate. Părintele duhovnic este doctorul moral al societăţii. Numai el este capabil de a detecta toate relele care afectează societatea în care trăim/de astăzi. El îi învaţă pe cei rătăciţi/înşelaţi/amăgiţi; el îi ridică pe cei căzuţi; el îi susţine pe cei ce se clatină; el îi luminează pe cei întunecaţi; el îi călăuzeşte pe cei slabi; el îi ajută pe săraci; el potoleşte mâniile; el potoleşte/supune patimile; el îi împacă pe cei despărţiţi; el face pace între vrăjmaşi; el întăreşte legăturile dintre oameni, el aduce pace familiilor/în familie. Iată ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral pe care noi, din păcate, nu am înţeles-o/înfăptuit-o [engl. realized], ci am abandonat-o/renunţat la ea. Iată de ce există atât de multe lucruri rele care afectează societatea. Creştini! Ţineţi poruncile Bisericii, fiindcă în această ţinere există viaţa veşnică. Căutaţi doctori pentru sufletele voastre şi pacea voastră/pentru pacea sufletelor voastre.
6. SPOVEDANIA TREBUIE FĂCUTĂ DUPĂ O ÎNAINTE-PREGĂTIRE

Spovedania are trebuinţă de o pregătire prealabilă. Cel ce vine la duhovnic nepregătit – ca o urmare logică - nu reuşeşte să-şi amintească nici neajunsurile/neputinţele, nici nu va înţelege cum se cuvine excesele sale. Altfel spus, el trece cu vedere atât îndatoririle pe care le-a neglijat, ignorând totodată şi mulţimea păcatelor. Este cu neputinţă pentru cel ce nu s-a cercetat pe sine – cu multe zile înainte de spovedanie – cu cea mai mare atenţie, exactitate şi nepărtinire, să se aleagă cu vreun folos dintr-o spovedanie spontană şi nepregătită. Slăbiciunea memoriei îl împiedică să-şi amintească totul; puţinul timp acordat cercetării de sine şi lipsa simţirii conştiente a gradului de responsabilitate face spovedania neroditoare. Astfel, îngăduim ca mulţimea patimilor să afecteze sănătatea sufletului pe care îl lăsăm netratat, lăsând în urmă seminţele noilor păcate/seminţe pentru noi păcate.
De aceea, este de trebuinţă ca cel ce voieşte să meargă la spovedanie, să se cerceteze cu multe zile înainte, pentru a cântări fiecare faptă, pentru a-şi conştientiza neputinţele şi excesele, şi astfel să se apropie de spovedanie şi să mărturisească numai acele lucruri de care am vorbit mai sus. A discuta cu părintele duhovnic despre propriile virtuţi şi fapte bune, neglijând şi chiar ascunzând cu bună-ştiinţă patimile care infectează sufletul, este asemănător cu ceea ce face un bolnav care discută cu doctorul despre tăria şi sănătatea fizică, nepomenind nimic despre boala care îi macină trupul. A vorbi cu părintele duhovnic despre virtute şi realizări, utilizând şi un limbaj pompos, este o practică/atitudine fariseică, un semn al laudei de sine şi a slavei deşarte – o acţiune total nepotrivită/necuvenită/neavenită, cu atât mai mult cu cât ne aflăm la spovedanie, unde ne mărturisim în faţa lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să uităm că în timpul spovedaniei noi stăm şi ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu, ca să aflăm milă şi să luăm/primim iertarea păcatelor. Dumnezeu ştie virtuţile noastre, şi deci nu are nevoie de un interpret. Aşa cum în faţa doctorului ne arătăm numai bolile, tot aşa să facem şi în faţa părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit şi zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregătesc pentru Sfânta Împărtăşanie, aceasta este un motiv în plus pentru ca pregătirea necesară să aibă un caracter ireproşabil.
Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, după Sfinţii Părinţi, trebuie însoţită de post. Dar postul adevărat..., nu cel fariseic, ci cel stabilit de Biserică, care ţinteşte la supunerea patimilor sufletului şi trupului, la unificarea minţii împrăştiate, la ridicarea acesteia din cugetarea la materia inferioară care ne poate absorbi toată atenţia îndeletnicind-o cu lucruri de-suflet-vătămătoare şi deşarte. Întrucât fiecare creştin trebuie să-şi de-a seama dacă cineva îşi ridică mintea şi inima către Dumnezeu prin post şi rugăciune, dacă această inimă nu este smerită/zdrobită prin post şi nevoinţă, este cu neputinţă ca cineva să ajungă la o conştiinţă a păcătoşeniei sale, să-şi dea seama de gravitatea păcatelor, să caute iertarea acestor păcatelor/lor cu o dorinţă arzătoare, să satisfacă/mulţumească Dreptatea Dumnezeiască şi să împace cu Dumnezeu. Trebuie să mai ştim că nu vom putea fi conştienţi de păcatele noastre decât în măsura în care vom fi luminaţi de sus. Sunt luminaţi de sus în măsura în care inima şi mintea noastră sunt ridicate spre Dumnezeu. Dar suntem ridicaţi numai în măsura în care duhul nostru devine mai uşor prin post şi rugăciune.
Rugăciune şi post - postul creştin, sunt folositoare ca mijloace de a ne examina, de a stabili adevărata noastră stare morală, de a ne evalua cu exactitate păcatele şi de a înţelege adevărata natură [engl. character] a păcatului. Fără post şi rugăciune nu putem ajunge la o cunoaştere de sine; nu ne putem face o imagine adevărată/clară a păcatelor, o conştiinţă desăvârşită a lor şi nici nu putem dobândi zdrobirea inimii şi, prin urmare, să facem o spovedanie şi adevărată şi rodnică. De aceea, întrucât postul şi rugăciunea sunt singura cale de pregătire pentru o spovedanie adevărată, suntem nevoiţi să urmăm cu sârguinţă aceste porunci ale Bisericii..., suntem nevoiţi să mărturisim sincer, cu credinţa că ne vom împăca cu Dumnezeu, şi ne vom atinge scopul, săvârşind binele cel mai desăvârşit pe care nu l-am dorit.
De aceea, veniţi! Să lepădăm păcatul; să întoarcem lucrurile dobândite prin nedreptate; să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştrii şi face fapte vrednice de pocăinţă ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să primim/aflăm/ne atragem mila dumnezeiască, şi astfel să devenim vase vrednice de primirea Împărăţiei Cerurilor. Fie ca toţi să ne învrednicim de moştenirea ei. Amin.

DESEN

Postul este vindecarea sufletului.

FOTOGRAFIE

Pace tuturor! Aceasta a fost ultima Liturghie a Sfântului Nectarie. A doua zi s-a îmbolnăvit şi a fost dus la un spital din Atena, unde a adormit în Domnul.








BACKCOVER
Spovedania este doctoria de-suflet-mântuitoare pentru societate deoarece este capabilă să salveze de la distrugere o mulţime de suflete... Din punct de vedere moral, spovedania este cea mai mare binefacere a Bisericii pentru societate. Părintele duhovnic este doctorul moral al societăţii. Numai el este capabil de a detecta toate relele care afectează societatea în care trăim... Iată ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral, pe care noi, din păcate, nu am înţeles-o, ci am renunţat la ea/abandonat-o.

Cascada

Cascada.